Crearea de icoane pe sticlă este o tehnică milenară. Icoana (din grecescul eikon, care înseamnă imagine) este esenţial legată de liturghie şi rugăciune şi îndeamnă credinciosul către adorarea lui Dumnezeu în formǎ sensibilă. Contemplând imaginea, credinciosul se află în prezenţa Celui reprezentat în aceasta şi I se roagă.  
Pentru membrii clubului care au participat la acest eveniment, s-a facut o prezentare a etapelor picturii: prima fază tehnică a pictării de icoane pe sticlă era desenarea contururilor cu o pensulă fină. Se continua colorând părţile figurilor şi fondul; în anumite cazuri şi pentru anumite regiuni se utiliza şi un strat subţire de foiţă de aur sau argint. 
La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei pentru a fi apărată de umiditate, pictura era înrămată şi protejată posterior de o placă, de obicei din brad. În centrul icoanei ortodoxe se găseşte întotdeauna o reprezentare a Domnului Iisus Hristos, înfǎţişat mai ales prin Naşterea, Botezul, Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea Sa.
Subiectul cel mai des întâlnit în icoane este însă Maica Domnului, mai ales Maica Domnului cu Pruncul şi Maica Îndurerată, împreunǎ cu icoanele Bunei-Vestiri, a Încoronării şi a Adormirii Maicii Domnului. Sunt frecvente şi icoanele Sfinţilor, fiecare dintre aceştia fiind chemat în ajutor în funcţie de anumite necesitǎţi.
Astfel, de exemplu, este invocat Sfântul Ilie când este nevoie de ploaie în perioadele de secetă sau de apărarea recoltelor în timpul furtunilor, în timp ce pentru a fi ocrotit de ciumă ţăranul se închină Sfântului Haralambie.
Omniprezenţi sunt Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae.  
Datorită modului lor de confecţionare al icoanelor pe sticlă, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă "sub" decât "pe" sticlă.  
De fapt, pictorul desena şi colora icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei (de obiciei confecţionatǎ manual în mici sticlǎrii locale), în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Acest procedeu cuprindea desenarea contururilor în oglindă, astfel încât, la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect.